ROCHIA ALBA DE DANTELA – UN FILM UNIC AL LUI DAN PITA

Rochia alba de dantela

Contradictia dintre puritatea albului rochiilor de mireasa si negrul raului,falsitatii,mortii spiritului…o poveste aparent banala,asa cum pare viata fiecaruia dintre noi privita din afara -transformata intr-o metaforica intalnire intre Viata si moarte, lumina si intuneric,zbor si frangere

Un film unic-al lui Dan Pita si al cinematografiei romanesti si as spune nu numai…cu o muzica rascolitoare..de dincolo de lume…imi rasuna in minte si acum ,dupa destula vreme, cuvintele eroinei principale…
„Stii,in cartea asta sint niste versuri despre vointa de-a fi egal cu tot ce e sfant:
Fiecare din noi e nesfarsit
Fiecare din noi avand dreptul sau de a fi pe pamant
Fiecare din noi avand dreptul etern al pamantului
Fiecare din noi,la fel de divin ca oricare altul.”

CARMEN CARAGIU -” JURNAL DE IDEI” 2016

Emotia poetica, resimtita cu toata fiinta, nu e deloc straina de fervoarea credintei, asta ne invata Carmen Caragiu, o fiinta disparuta de curand si prea curand. In textele sale e vorba, neincetat, de acea „foarte secreta intimitate“ in spatiul careia, tenace si firava, ea stie sa ramana si sa-i aduca si pe cititori, dezvaluind o personalitate puternica tocmai prin nesfarsita ei sensibilitate.

„Sa nu ne temem de cuvant!“, iata ce ne transmite autoarea acestor pagini de inalta delicatete sufleteasca. Sa-l cautam, sa-l aflam, sa-l rostim si sa-l auzim, oricat de indepartata pare la inceput, sau permanent, reusita.Catalin Cioaba

Otroc Veaceslav- copilul profet al Rusiei

A stat pe pamant 11 ani:1982-1993,dar a confirmat prin scurta viata de aici puterea uimitoare a Creatorului.

Otroc Veaceslav-copilul care a vindecat de la varsta de 5 ani oamenii,care ii vindeca de dincolo si acum pe toti cei care ii solicita ajutorul la mormant,profetul lui Dumnezeu care a vorbit depre trecutul,prezentul si viitorul omenirii…

Acesta este primul film din seria 1,celelalte 7 documentare se gasesc pe youtube…Vizionati-le cat mai raman acolo…

Schitul Românesc Prodromu de pe Muntele Athos scrie poporului român

Revolta oamenilor este dirijată de forțe OSTILE țării. Oameni care urăsc poporul român se folosesc de moment pentru a instaura o nouă ordine antihristică.

Părinții români din Sfântul Munte Athos, 

Către poporul dreptcredincios român

„Iubiți frați întru Hristos, cu multă întristare vă adresăm aceste cuvinte, văzând pericolul și durerea prin care trece poporul român în aceste zile. Deși cu trupul departe de țară, cu rugăciunile noastre nu ne-am despărțit niciodată de neamul în mijlocul căruia ne-am născut, încât acum nu putem să tăcem și să rămânem nepăsători în fața momentului de răscruce prin care iarăși trece poporul român în istoria sa.

Ne referim la mișcările stradale în care revolta oamenilor faţă de decăderea la care a ajuns din multe puncte de vedere societatea românească este dirijată de forțe ostile țării împotriva stăpânirii statului și a Bisericii noastre. Desigur, că nu Dumnezeu este în spatele acestora, ci mai curând oameni care urăsc poporul român și credința sa creștin ortodoxă și se folosesc de acest moment pentru a produce mai multă tulburare și a găsi astfel prilejul instituirii unei noi ordini antihristice în lumea românească, cum a fost cea din perioada de glorie a bolșevismului în România. Căci numai atunci s-a mai întâmplat ca provocatori să ațâțe mulțimea împotriva Bisericii lui Hristos, cum am auzit că s-a petrecut în ultimele zile. Așadar, nenorocirile în urma cărora au murit mai mulți oameni, iar alții sunt încă între viață și moarte, sunt folosite astăzi, în chip murdar, ca pretext, pentru a aduce alte suferințe, dureri și întristări peste neamul nostru cel atât de necăjit.

Poate nu este deloc întâmplătoare asemănarea revoltei din aceste zile din București cu revoltele care în ultimii ani au condus la vărsări de sânge, războaie, sărăcie și refugiați în mai multe țări ale lumii chiar în unele state învecinate nouă cum este Ucraina. Cei care ies acum în stradă, trebuie să aibă în vedere că este destul de probabil ca acolo să ajungem și noi în aceste vremuri în care orice scânteie este suficientă pentru a aprinde focul ce mocnește astăzi în lume.

Am nădăjduit cu toții după 1990 la o înnoire a lumii românești, la o schimbare în bine a tuturor așezămintelor statului român, însă ce schimbări au adus toate mișcările stradale adesea manipulate de unii și de alții? Am spune că am devenit din ce în ce mai săraci, milioane de români au luat drumul pribegiei, căutând să-și câștige existența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu suferința sufletească specifică orfanilor, bolile grave fac ravagii, iar moralitatea poporului a scăzut din ce în ce mai mult.

Din păcate, schimbarea la care ne-am așteptat atunci cu multă nădejde și entuziasm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și proteste de acest fel, cât timp nu am înțeles că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se realizează o înnoire sufletească a fiecăruia dintre noi,schimbarea lăuntrică a noastră prin lepădarea omului vechi, a omului care a slujit prin patimile sale stăpânitorului lumii acesteia, tatălui fărădelegii. Cum poate birui Dumnezeu și lumea să fie mai bună, atâta timp cât noi nu devenim mai asemenea cu Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-a jertfit pentru noi, ci, prin faptele noastre, ne asemănăm mai mult cu vrăjmașul lui Dumnezeu, cel care a adus și aduce tot răul în lume, căci este urâtor și ucigător de oameni dintru început (Ioan 8, 44)?

Milioanele de avorturi, desfrânările de tot felul, minciunile și hoțiile, dar mai ales necredința care au pătruns în popor cu concursul celei mai mari părți a mass-media, îndeosebi a televiziunilor, nu ne îngăduie să avem o soartă mai bună, și nici nu ar trebui să o așteptăm, cât timp continuăm la fel. Ceea ce se întâmplă astăzi, ieșirea în stradă a unora pentru a arăta cu degetul pe ceilalți, fără să vadă sau să-și asume fiecare propriile greșeli pentru starea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încununare a întregului rău în care s-a cufundat lumea românească în anii care au trecut.

Având în vedere toate acestea ne îngăduim să adresăm acest cuvânt către poporul român, cu gândul că dacă vom tăcea acum și pietrele vor striga, iar noi nu vrem să ne facem părtași astfel, prin tăcerea noastră, la urgiile care ar putea să vină peste neamul nostru, peste poporul dreptcredincios român.

În primul rând, sfințiilor voastre, preoții Domnului, ne adresăm, rugându-vă să înmulțiți întreaga lucrarea liturgică, prin mai multe Sfinte Liturghii, prin slujirea a cât mai multe Sfinte Taine și ierurgii, căci acestea atrag și înmulțesc lucrarea harului Sfântului Duh în lume. Dar trebuie să avem în vedere că la fel de important este să ne curățim conștiințele prin pocăință și prin spovedanie sinceră și așa să aducem Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, căci Dumnezeu nu primește jertfe din mâini necurate.

De asemenea, este foarte important să spovedim credincioșii cu mult mai des, şi nu numai în perioada posturilor, căci oamenii împovărați de păcate se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu în răstimpurile dintre posturi, suficient câtviața lor creștină să devină tot mai formală.

Să ne rugăm cu conștiința că noi cei din cinul preoțesc și monahal suntem primii vinovați pentru că mulți din poporul nostru s-au înstrăinat atât de mult de Dumnezeu astăzi. Viața lor a ajuns suficient de secularizată, încât cu greu ar mai putea fi deosebită de viața unui ateu sau a unui păgân. Poate că dacă noi am fi luminat mai mult în lume prin slujirea Domnului, printr-o viață de evlavie și rugăciune, mult mai mulți dintre români nu s-ar fi adâncit într-o măsură atât de mare pe o cale care îi îndepărtează de Bunul Dumnezeu.

Creștinilor care umpleți locașurile sfintelor biserici de-a lungul anului și aveți conștiința că din mâna Domnului vine tot binele, vă îndemnăm să întăriți postul și rugăciunea, să înmulțiți faptele de milostenie și pocăința, să vă spovediți mai des și cu frică și cutremur să vă apropiați de Dumnezeieștile Taine,împărtășindu-vă cu Trupul și Sângele lui Hristos, căci fără El nu putem să facem nimic(Ioan 15, 5).

Pentru voi cei care în anii din urmă v-ați adâncit în păcate grele, ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să vă lumineze conștiința, încredințându-vă sufletește că toate aceste păcate, prin spovedanie și prin urmarea unui canon de pocăință, El Însuși le va șterge pentru jertfa Fiului Său Iisus Hristos. Ne gândim mai ales la cei care ați făcut fapte care atrag mult mânia și pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului cum sunt avorturile și crimele, desfrânările dobitocești, și nedreptățile care aduc multă suferință aproapelui, copiilor, celor săraci și în strâmtorări de tot felul. Domnul, cel îndelung răbdător ne așteaptă, numai să găsim doctorul sufletului nostru, preotul căruia să-i mărturisim aceste păcate și prin mâna căruia să primim iertarea de la Hristos.

Celor care, ca şi noi, vă trageți din aceiași rădăcină creștină a poporului român, botezați în numele Sfintei Treimi, dar prin care astăzi se lucrează această tulburare ce vine asupra neamului nostru și a Bisericii, vă amintim că orice păcat i se iartă omului după cuvântul Mântuitorului, numai cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici aici pe pământ și nici în cer (Matei 12, 31). Nu vă gândiți la plata pe care o veți primi pentru că v-ați luptat împotriva lui Hristos și a poporului dreptcredincios român, căci degrabă vă va ajunge pedeapsa Domnului, nu altfel, decât prin faptul că vă va părăsi în mâinile celui căruia îi slujiți, diavolul, care este ucigător de oameni dintru început. El nu răsplătește altfel decât prin tulburări sufletești și mentale, prin divorțuri și necazuri, prin boli necruțătoare și moartea fără nădejdea învierii. După ce vă va folosi, pe alții îi va lua în locul vostru ca să-i slujească amăgindu-i ca și pe voi cu banii, cu puterea sau cu satisfacerea cine știe cărei patimi. Nu vă amăgiți, căci nimeni din cei care s-au luptat împotriva adevărului lui Dumnezeu, nu a avut viața frumoasă pe care o aștepta. Domnul vă așteaptă să vă întoarceți la El cu pocăință, cum L-a așteptat pe Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut. Acesta nu a înțeles marea milostivire a lui Dumnezeu şi din mândrie, s-a supus încă o dată celui rău, sinucigându-se, fără să se folosească de cei 30 de arginți, pe care i-a primit pentru fărădelegea sa.

De asemenea, tuturor celor care în aceste zile din neștiință, dar cu bune intenții, vă alăturați celor care produc atâta tulburare, trebuie să vă spunem că fără să vreți vă faceți părtași la toate păcatele lor, împărtășind același blestem al fărădelegii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pentru neamul nostru, căutați cu discernământ la cele ce se petrec, și stați deoparte, dacă nu puteți să împiedicați provocările şi manipulările celor plătiți pentru a face aceasta sau sunt, pur şi simplu, înșelați de cel rău.

Iubiți dreptcredincioși ortodocși români, la un sfert de veac de la căderea regimului comunist, deși atunci am crezut că o soartă mai bună va aștepta poporul român, ne aflăm într-un moment de răscruce poate cu mult mai grav decât la anul 1990. Nu am fi părăsit pacea rugăciunilor noastre, dacă nu am realiza pericolul prin care trece astăzi lumea românească. Este din păcate un moment de criză ca rezultat al păcatelor în care ne-am adâncit ca neam în toți acești ani, păcate pentru care fiecare dintre noi poartă partea lui de vină. Dacă vom pleca cu gândul că noi suntem vinovați, și nu alții, cu siguranță mai este o șansă de a ne putea izbăvi făcând pocăință.

Să încercăm, așadar, fiecare după putință să participăm cât mai des la Sfânta Liturghie, căci nu este rugăciune a Bisericii care să atragă mai mult mila lui Dumnezeu decât o face jertfa cea nesângeroasă a Lui Hristos. Să nu uităm însă să aducem prescura noastră ca semn văzut al jerfirii vieţii noastre lui Dumnezeu. Să prelungim apoi orele de rugăciune, cititul la psaltire, să adâncim mai mult postul și să ne păzim conștiința și limba de la judecata aproapelui, căci avem nădejde că toate acestea împlinindu-le cu mărime de suflet, alături de cele amintite anterior, pentru rugăciunile Maicii Domnului, a tuturor Sfinților Lui, dar și a Sfinților și Mărturisitorilor neamului nostru, Domnul ne va mântui din aceste încercări prin care trece astăzi poporul nostru.

Să ne dea Bunul Dumnezeu discernământ ca să înțelegem că lupta noastră nu este împotriva aproapelui nostru, nici a stăpânirilor, după cum ne învață Evanghelia, ci împotriva duhurilor răutății, a patimilor prin care cel rău spurcă lumea și ne trage în jos. Să ne ajute Hristos ca aceste evenimente triste care premerg postul Nașterii Domnului, să fie pricină pentru trezvie și pocăință, acum în al doisprezecelea ceas, iar tot răul pe care vrăjmașii lui Hristos vor să-l aducă peste țara noastră să se transforme astfel cu harul lui Dumnezeu într-un început al unei reale schimbări ale neamului nostru aflat în fața judecății istoriei, dar mai cu seamă a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Aceasta este mărturia părinților români din Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos la anul mântuirii 2015 ziua a 8, a lunii lui noiembrie, la prăznuirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril pe calendarul nou și a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir pe calendarul neîndreptat ținut în Sfântul Munte.”

Stareţ Arhim. Athanasie Prodromitul

Carmen Caragiu – „Hristos ne-a arătat calea: căderea poate fi întoarsă spre slavă”

preluare de pe site-ul http://carmenelenacaragiu.blogspot.ro/

„Suferința este o mare taină și nu poate fi asumată decât din Iubire, urmându-L pe Hristos.

Deja, în universul desfigurat de Cădere, suntem răstigniți pe liniaritatea spațiului. Aceasta este Crucea noastră ontologică. Ne-am pierdut lumea proprie cu deschiderea ei infinită, o dată cu pierderea paradisului. Am rămas, fiecare, prizonier într-o părticică de lume, într-o singură lume a tuturor și a nimănui. Spațiul a devenit o cruce: Est-Vest, Sud-Nord, această extremă și dură simplificare a existenței în patru puncte cardinale este făcută să ne închidă în suferință, într-o stare de autism și muțenie, o dată pierdută putința de expresie prin intermediul unui infinit personal, un infinit propriu. În Paradis, forța noastră de expresie era dată de acesta: prin el ne articulam ființa, astfel încât tot spațiul tindea să fie limbajul nostru calitativ, cuvântul nostru plin de putere. Rezonanța infinită a ființei însemna o descătușare totală a energiilor, ca o forță creatoare infinită remorcată în exterior.

Dar așa cum omul suferind stă răstignit pe liniaritatea spațiului mort, tot astfel, elementul aliniat este și el, la rândul lui, răstignit pe patima omului. Ce-i pentru unul moarte, pentru celălalt pare a fi o eliberare. Spațiul vrea să se vindece de răutatea omului. Materia retrasă în singurătate, în îngheț, în moartea biologică sau stelară tânjește după această pace tragică, asemănătoare cu un ultim refugiu al muribundului. Astfel, natura „se vindecă” de om, de inumanitatea omului, părăsindu-l, asemeni unui copil maltratat care nu-și mai recunoaște părintele natural. Ce destin inimaginabil de trist! (O mare parte din muzică exprimă acest îngheț tragic în sigurătate.)

Parcă fiecare suntem destinați să fim o cruce a suferinței pentru celălalt. Viața însăși, așa precară cum e, se ține printr-o succesiune de sacrificii.

Dar Chipul lui Hristos, Soarele cel Veșnic, strălucește deasupra legilor ce par că țintuiesc lumea într-un etern blestem. Hristos ne-a arătat calea.

El a luat asupra Lui păcatele lumii.

El a murit pentru a învia împreună cu toți.

Nu și-a exercitat voința de putere asupra lumii, nici măcar pentru a pedepsi pe drept.

Ca un miel dus la junghiere, fără glas a stat în fața nedreptății, și, prin aceasta, Chipul Său a strălucit încă o dată într-un chip mai presus de orice frumusețe pământească, după cum Harul e mai presus de Lege.

Destinul hristic a ridicat blestemul în care zăcea toată creatura. Asumarea de bunăvoie, din Iubire, a suferinței celuilalt înseamnă deja a fi primit Împărăția lui Dumnezeu în inimă și a o fi locuit. Jertfind valorile efemere valorilor veșnice înseamnă a ridica blestemul lemnului.

Destin hristic înseamnă, deja, depășirea legilor ontologice ale contrarierii, conform cărora viața a devenit o existență disputată de doi, iar spațiul, în mod similar, un teritoriu disputat în lupte. Cedând dreptul meu către fratele meu, prin asumarea suferinței lui, prin acest gest interior și exterior deopotrivă, eu reinstaurez, după Chipul lui Hristos, Veșnicia Iubirii, a Necontrarierii și a libertății. Acest gest este deschizător de infinit, căci ecoul său este primit cu iubire de către inima elementelor.

Destinul hristic este singura soluție de ieșire din ecuația suferinței personale și universale. Nu există altă ieșire. Se poate trăi – și încă, ce trai aducător de fericire – și în această lume nerăstignindu-i pe frați pe crucea propriului nostru egoism, ajutându-i și iubindu-i, împărtășind destinul lor de suferință.

După cădere, acest amestec de spații și aceste ciocniri de forțe și de interese care alcătuiesc, inevitabil, chipul lumii desfigurate de păcat ascund, însă, și taina Crucii în mistica acestui chip căzut. Căderea poate fi întoarsă, astfel, spre Slavă, asumând suferințe. Suferințele care vin peste noi sunt chiar „ceilalți” care ne „vizitează”, pentru că îi purtăm în noi. Purtăm în noi, potențial, chiar boala, ca pe o suferință astfel glăsuitoare a înaintașilor noștri neștiuți, sau ca pe o durere a elementelor ele însele bolnave. Atunci când suferim noi înșine, e ca și când alții suferă în noi și ni se jeluiesc nouă. Suferim împreună. O dată acceptat ca o jertfă a Iubirii, destinul Hristic va rodi în noi, treptat, Împărăția.

Important de remarcat un alt aspect. Domnul Iisus nu și-a exercitat puterea de judecată și de pedepsire în această lume și asupra acestei lumi, ca Dumnezeu judecător, în momentul când păcatul omului L-a țintuit pe cruce.

Pentru că, în fapt, nu Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu mai degrabă iartă decât pedepsește. Dumnezeu LASĂ parcă totul să se „săvârșească” de la sine. Astfel, Dumnezeu a lăsat spațiul, a lăsat timpul, a lăsat elementele și a lăsat conștiința omului însăși să-i pedepsească pe răufăcători. Pentru că piatra va striga și îi va pedepsi pe aceștia, profețește tonul Apocalipsei. Iar păsările vor judeca împreună cu îngerii.

Iadul este singurătate pură, foc al conștiinței mistuite, când natura însăși va părăsi omul, iar spiritul descărnat va trăi din memoriile iubirii răstignite. Imaginea arhetipală a fantomei ce stârnește groază, descrisă ca „spirit” ce bântuie, conține o intuiție aproape exactă în raport cu realitatea.

„Lumea” acestui spirit nu este natura. Fantomele rătăcesc ca într-un gol. Acest vid al singurătății, al incomunicabilității, este starea de părăsire totală în care se regăsește conștiința ce NU A IUBIT. Nici o pasăre nu-i cântă, nici o frunză nu-i adie.

În deplină libertate ontologică se săvârșește Judecata de Apoi. Iadul nu este o închisoare, nu are ziduri, iar spiritele impropriu-zis pedepsite nu sunt ținute aici cu forța, sub lacăte grele. Propria conștiință este zidul de netrecut al păcatului veșnic. Taina iertării acestuia îi aparține exclusiv lui Dumnezeu.”