„După etimologia sa, cuvântul simbol are sensul de intermediar şi de semn, aratând în acelaşi timp o referinţă, o legătură. Simbolul presupune existenţa a două lumi, a două ordine ale fiinţei; el nu şi-ar găsi locul dacă ar exista numai una. Simbolul ne învaţă că sensul unei lumi rezidă în cealaltă şi că sensul însuşi ne e semnalat de aceasta din urmă. Plotin înţelege prin simbol unirea a doi în unul. Simbolul constituie puntea ce leagă două lumi.
Fiinţa nicidecum nu este izolată; simbolul evocă pentru noi nu numai existenţa celor două lumi, dar şi posibilitatea unei legături între ele, ne dovedeşte că ele nu sunt despărţite definitiv. Le delimitează şi în acelaşi timp le uneşte.

Lumea noastră naturală empirică, nu are în sine nici semnificaţie, nici orientare; cucereşte aceste calităţi cât timp este un simbol al lumii spiritului. Ea nu deţine în ea însăşi sursa de viaţă ce dă un sens existenţei, ci o primeşte simbolic din lumea spirituală.
Logosul existând în aceasta din urmă se reflectează nu­mai, adică se simbolizează, în lumea naturală. Tot ce are semnificaţie în viaţa noastră nu-i decât indiciul, simbolul altei lumi, în care însuşi sensul îşi are rădăcina. Tot ce este important în viaţa noastră este „semnificativ”, „sim­bolic”.

Înlănţuirea simbolică a faptelor din viaţa noastră şi din cea a lumii, saturată de nonsens şi deşertăciune, ne e dată ca înlănţuire cu altă lume, care posedă o orientare, o sem­nificaţie, pentru că e lumea spirituală.

În lumea şi în viaţa naturii, care sunt o lume închisă şi o viaţă închisă, totul este întâmplător, fără înlănţuire, lipsit de semnificaţie; omul ca fiinţă naturală e lipsit de sens şi de profunzime, iar viaţa lui naturală e fără înlănţuire semnifi­cativă. În viaţa omului, socotit ca fragment al lumii natu­rale, nu se poate descoperi Logosul, şi chiar gândirea lui nu este decât adaptarea la gravitaţia acestei lumi. O gândire orientată exclusiv către lumea naturală concentrată în ea însăşi te izbeşte prin inepţie, prin caracterul întâmplător şi nesemnificativ al vieţii fiinţei. Ea este asuprită, incapabilă să risipească tenebrele din lumea naturală, în care nu se pot discerne indiciile altei lumi.
Dar omul, fiind imagine a fiinţei divine, adică simbol al divinităţii, are o precisă semnificaţie şi un sens absolut.
Conştiinţa îndreptată către lumea divină descoperă pre­tutindeni o înlănţuire interioară şi o semnificaţie; îi sunt date indiciile altei lumi. Această gândire este eliberată şi dă un sens aparentei deşertăciuni a lumii naturale.
E imposi­bil de demonstrat existenţa unui sens în viaţa universală; el nu se poate deduce raţional, din examenul lumii naturale. Sfârşitul (scopul) proceselor naturii ne pare puternic contesta­bil. Nu se poate descoperi sensul decât trăind într-o expe­rienţă spirituală, îndreptându-ne spre lumea spirituală. Nu poate fi demonstrat decât printr-o viaţă pătrunsă de sens, printr-o conştiinţă ce distinge simbolic, care uneşte şi semnifică. Înţelegerea şi contemplarea sim­bolurilor lumii sunt singurele profunde, singurele prin ca­re se simte şi se percepe adâncul misterios al fiinţei. Întreaga noastră viaţă naturală de aici n-are sens decât atunci când e sfinţită simbolic; dar poţi fi sau nu conştient de această sfinţire a vieţii.”

Anunțuri