Fernando Martins de Bulhões s-a nascut la 15 august 1105 la Lisabona,in Portugalia intr-o familie nobiliara.Atras din tinerete de exemplul lui Hristos,invata si isi petrece majoritatea timpului in rugaciune si meditatie.

La vârsta de 15 ani, este trimis în Colegiul Canonicilor Augustinieni din Coimbra; aici îşi însuşeşte o cunoaştere atât de adâncă a Sfintei Scripturi, încât Papa Grigore al IX-lea îl va numi „Chivotul Testamentului”, fiind sigur că, dacă s-ar fi pierdut toate exemplarele Bibliei, Anton ar fi scris-o singur din memorie. Alături de teologie, şi-a însuşit o temeinică cultură filozofică şi ştiinţifică, cultură foarte dezvoltată atunci sub influenţa filozofiei arabe. Această formaţie i-a fost de mare folos în activitatea din ultima parte a vieţii, când a predicat în părţile din nord ale Italiei şi în Franţa, pentru a-i readuce la lumina adevărului pe cei care căzuseră sub influenţa învăţăturilor cathare şi albigense.În tinereţe, Anton dorise un alt fel de viaţă. Pe când era încă la Coimbra, au fost aduse din Maroc trupurile celor dintâi misionari franciscani martirizaţi. Când procesiunea solemnă a trecut prin faţa colegiului, tânărul Anton simte o dorinţă imensă de a deveni şi el martir. Pentru atingerea acestui scop, se gândeşte că cea mai scurtă cale ar fi să devină şi el franciscan şi să fie trimis în ţările necreştine. Cu toată împotrivirea profesorilor şi a familiei, Ferdinand cere şi primeşte haina franciscană, schimbându-şi cu această ocazie numele în Anton. Se alătură primului grup de misionari care se îndreptau spre Maroc şi, fericit, pune piciorul pe pământul Africii. Aici, însă, urmările bolii de care suferea, hidropizia, devin foarte supărătoare, şi conducătorul grupului de misionari îi porunceşte să se întoarcă în Portugalia. O furtună violentă îndreaptă corabia spre Sicilia şi fratele Anton este primit în mănăstirea franciscanilor din Messina. Când, pentru sărbătoarea Rusaliilor a anului 1221, toţi fraţii sunt chemaţi la adunarea generală de pe câmpia de la marginea oraşului Assisi, între cei peste 5000 de participanţi se află şi Anton. Deşi cu totul necunoscut, Sfântul Francisc află despre pregătirea lui, îl cheamă, stă de vorbă cu el şi, confidenţial, îi spune „episcopul meu” şi-l roagă să-i îndrume pe fraţi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Este repartizat la o mănăstire din provincia Romagna, unde i se încredinţează diferite munci gospodăreşti, iar timpul liber şi-l petrece în reculegere şi rugăciune. Era perioada de maturizare spirituală a unuia dintre marii apostoli ai păcii şi ai credinţei. Cu prilejul unei ceremonii la care nu s-a prezentat preotul desemnat să ţină predica, Anton este rugat să încerce a face el ceva: superiorul se gândea că, în caz de nereuşită, nimeni nu va fi surprins. Anton se reculege, face o mică rugăciune şi începe. Numai după câteva minute şi-au dat seama că în mijlocul lor aveau un tezaur de ştiinţă, talent, credinţă şi zel. Din acel moment, timp de nouă ani, Anton va fi trâmbiţa care va ridica în picioare mase imense de creştini adormiţi în indiferenţă sufletească şi îndârjiţi în lupte fratricide. La cuvântul lui Anton, se risipesc rătăcirea din minţi şi ura din inimi. Locul de plecare al expediţiilor sale este oraşul Padova, lângă care un prieten bun i-a pregătit o locuinţă răcoroasă între ramurile mari ale unui nuc bătrân. De aici coboară şi, în anul 1231, locuitorii din Padova urmăresc cel din urmă curs de predici, în Postul Mare, pe care Anton l-a ţinut. Din toate părţile veneau ştiri despre fapte minunate petrecute la invocarea în gând a Sfântului Anton. Paduanii erau convinşi că în mijlocul lor se află un mare sfânt. În ziua de 13 iunie, Anton se afla la Mănăstirea „Camposanpietro”, din afara oraşului; simţindu-se foarte rău, a cerut să fie adus în Padova. Aşezat pe un car cu fân, este transportat cu deosebită atenţie, dar, ajunşi la „Arcela”, o altă mănăstire, la 1 km de oraş, Anton îi roagă să oprească, mai priveşte o dată oraşul, îl binecuvântează iar şi închide ochii. Peste câteva momente, cete de copii alergau pe străzile oraşului, vestind cu bucuria nevinovată a copilăriei: „A murit Sfântul A murit Sfântul ” Clopotele tuturor bisericilor din oraş s-au întâlnit într-o solemnă cântare de triumf, de recunoştinţă, de nemărginită durere. O tradiţie spune că, în aceleaşi momente, şi clopotele din Lisabona, fără a fi trase de cineva, au început să sune, cutremurând inimile care au simţit că Ferdinand al lor a ajuns pe culmea de la hotarul dintre pământ şi cer.

Biserica romano-catolică îl sărbătorește pe sfântul Anton de Padova pe 13 iunie. Cu această ocazie sunt binecuvântați copii și sunt sfințiți crinii.

. Crinii, florile predilecte ale sfântului Anton, sunt semnul vieții curate, oferite în totalitate lui Dumnezeu.. Sfântului Anton i-a aparut in timpul rugaciunii imaginea lui Iisus copil,de aceea statuile sfântului Anton de Padova sunt cunoscute prin faptul că sfântul poartă un crin în mâna dreaptă, iar cu cealaltă mână îl ține pe Iisus copil așezat pe Sfanta Scriptura.

 

Anunțuri